Archive for the ‘Bookreview’ Category

Dune: batalia Corrinului

Posted: iunie 2, 2012 in Bookreview

Pe parcursul intregii serii originale de carti Dune, suntem introdusi si reamintiti de o serie de evenimente istorice care, chiar si dupa millennii, inca mai definesc universul personajelor din carti. Nu era greu de intuit ca niste carti care trateaza tocmai aceste subiecte ar avea succes. Si mie mi-a suras ideea. Dar, dupa al 3-lea si ultimul volum din cartile despre rascoala impotriva masinilor, trebuie sa ma declar dezamagit. Cu toate ca ca si baza la carti ar fi servit notitele proprii lui Frank Herbert, cuplul de scriitori Brian Herbert (fiul autorului original) si Kevin J. Anderson nu reusesc sa faca dreptate universului Dune, nici macar la al 6-lea incercare (fiindca a mai fost o trilogie, situata cronologic cu o generatie mai devreme de prima carte). Generalitatile suna de felul urmator: personajele sunt plate, nici unul nu reuseste sa castige inima cititorului, dar sunt multi ca dracul si fiecare primeste macar o jumat de foaie din carte, multe din ei fiind nu inspira nici macar incredere dar o vom face totusi, iar timpul de asezarea „scenei” dureaza excesiv de lung si totusi, totul pare a fi superficial.

Si acum in detaliu. Nu mi-a placut faptul ca toate personajele negative care in principiu poseda un intelect vast superior omenirii se poarta ca niste copiii prost crescuti. Adica il avem pe Omnius, hipermintea calculator care a tinut omenirea sub calcai timp de secole si care acum e mai mult decat incapabil sa determine macar o concluzie corecta legat de oamenii inamici. Mai mult, acest mare campion al logicii in final se autointituleaza dumnezeu (intr-o disputa cu alte 2 copii ale sale nesincronizat) numai ca dupa aceea sa sufere o cadere nervoasa…ma rog, un blue screen fatal. Pe alta parte, il avem pe ramasii generali cymeci, care sunt niste creiere intr-un borcan care se conecteaza la tot feluri de corpuri mecanizate si care au cucerit in adanci batraneti  toata lumea omeneasca. Ei bine, acum acestia nu fac altceva decat sa fuga de pe o planeta slaba pe alta, sa provoace niste distrugeri fara vreun scop anume si in final au parte de morti lipsiste de sens. Adica Agamemnon, cymecul alfa, moare in urma ce putem zice ca ar fi echivalentul unui masaj pt roboti. Chiar si cogitorii (alti creieri in borcan) care nu faceau altceva decat sa stea bine merci si sa gandeasca secole pe diverse teme filosofice o dau in bara. Incearca sa fie intermediari dupa secole de autoizolare fata de lume si au rezultate dezastruoase. Finalmente, ultimul dintre ei ajunge sa fie calcat de o multime furioasa pe niste scari. Si acum totusi vorbim de un creier, nu de un corp. Si finalmente il avem pe Faykan, un general experimentat care indata ce primeste o functie politica (adica de vicerege, cea mai inalta pozitie in ujniversul cartii) incepe sa se comporte de parca nu si-ar fi petrecut o zi in armata si nu e decat un alt birocrat avid de putere.

In al doilea rand, in carte exista multe arce de povesti care sunt pur si simplu umplutura. Avem o gramada de istorisiri despre 2 eroi de pe Ginaz care nu contribuie la nimic in marea schema a lucrurilor, iar scoala de pe Ginaz a fost suficient de bine portretizat in povestea lui Joret Nool. Avem poate si mai mult despre conflictul dintre Ishmael, sclavul care si-a gasit libertatea pe Arrakis si fiul lui adoptiv (si fiul biologic a lui Selim calaretul de viermi) El’hiim. Scopul ar fi fost terminarea istorisirii inceputurilor poporului fremen, dar sincer, povestea lui Selim ar fi fost arhisuficienta. Conflictul asta de generatii nu a adus nimic constructiv la imagine. Il mai avem si pe Yorek Thurr, fost sef de Jipol, echivalentul unui KGB in universul Dune, care in aceasta ultima carte e un despot mic/fugar cu ganduri marete. In a doua carte el a fost un personaj dur, intunecat dar cu potential mare. Aici el a devenit nebun si disperat apoi dea-dreptul prost. Mai precis, a fost risipit. Si in ultimul rand, o avem pe Rayna Butler. Aceasta persoana vrea sa fie personificarea fanatismului religios cu toate defectele ei. Mai vrea sa fie echivalentul lui Aria din primele carti originale. Partea cu fanatismul a fost indeplinit relativ bine, cea legat de Alia nicidecum. Si sincer vorbind, n-am vazut nici un  rost acestui personaj si nici nu am seziat vreo valoare in plus adusa de ea in poveste.

Si acuma sa vorbim de eroi. Cel mai mare dintre toti, Vorian Atreides isi indeplineste scopul  vietii, extirpand amenintarea masinilor ganditoare si ale cymecilor, cu toate ca, sa faca asta are nevoie sa sacrifice vreo cateva miliarde de oameni cat timp curata nuclear cateva sute de planete. Fiind totusi fiul lui Agamemnon, intr-un fel era de asteptat sa aiba o nota mare de victime. Macar el e cu baietii buni. Abulurd Harkonnen este marele  neinteles a cartii. Omul are o constiinta, vrea sa faca ceea ce crede ca e mai bine si e mult mai bagator de seama cand vine vorba despre sacrificarea a catorva millioane de vieti. Si ajunge sa fie dizgratiat si exilat. Robotul Erasmus, cel care a declansat revolutia umana, ba chiar 2 revolutii umane, devine din ce in ce mai uman, cu toate ca el personajul lui pare a fi o mixtura dintre omul de tinichea din vrajitorul din Oz si the Joker din Batman. Desi nu este tocmai de la sine inteles din carte, el este singurul supravietuitor dintre masini. Finalmente, intelegem de unde provin navigatorii si cum de s-a format ghilda spatiala si primim si o viziune despre inceputurile formatiunii Bene Gesserit si a scolii Suk.

Cu toate astea, sunt cateva puncte, unde autorii au gresit rau de tot. In primul rand nu s-au ocupat de fel de Biblia Catolica Portocalie. Cata vreme mai toate referintele catre razboiul cu robotii din cartile originale au fost dezvoltate in zeci de pagini in aceasta serie de „prequel”, Biblia Catolica Portocalie este neglijat in totalitate, cu toate ca in cartile originale referinta lui este destul de importanta. Un alt aspect neglijat de catre autori este integrarea lui Gilbertus Alban, primul mentat in istorie si protejatul lui Erasmus, in societatea umana si dezvoltarea urmatorilor mentati. Mentatii mereu au fost mereu niste personaje cheie in seria originala asa ca o prapastie in lasata povestea lor de origine este destul de grava.

Dar nu la fel de grava precum cel mai mare pacat a autorilor. O lovitura de cutit dat in spate. In Dune, prima carte in seria originala, casele Atreides si Harkonnen sunt printre cele mai puternice case din Liga Nobililor, deafara de casa Corinno, restul sunt aproape neglijabile. Mai mult, cele 2 case sunt intr-un conflict mortal ce dureaza de secole. Se urasc de moarte. Si acest conflict este motorul principal din prima carte. Acuma se vedem cum stau lucrurile in seria noua. Primul Atreides, Vorian si primul Harkonnen, Xavier sunt prieteni si camarazi de lupta timp de 2 carti. Apoi moare Xavier. Nepotul lui, Abulurd, il considera pe Vorian drept figura paterna, si cei doi au o prietenie stransa si sunt camarazi de razboi. Totul e perfect intre cei 2 pana la finalul cartii, cand in ultima batalie vine vorba de a sacrifica cateva millioane de oameni si Abulurd vrea sa-l forteze pe Vorian sa nu faca asta. Pe scurt, Vorian il renega pe Abulurd, iar acesta ajunge dizgratiat pe o planeta inospitaliera in exil. Deci, un nimeni pe o planeta de doi bani intr-o serie, si un stalp de temelie in structura de putere inerplanetara in alta serie. Este o gaura destul de mare intre cele 2 ipostaze, nu? Ei bine, acest canion este acoperit in felul urmator: Abulurd se insoara cu o localnica de pe planeta inospitaliera, cei doi fac cativa copiii, iar acestia cand afla trecutul lui Abulurd sunt convinsi ca Vorian le-a jefuit familia de mostenirea nobila, convingere ce s-a transmis de-a lungul generatiilor. De-a lungul secolelor, decendentii Harkonnen si-au recastigat locul printre nobili dar mereu au avut ura catre cei din neamul Atreides. Asta este povestea. Si este povestita in aporximativ o pagina. O groaza de referinte primesc zeci de pagini, multe chestii sunt inventate doar pentru crestera numarului de pagini, dar motorul principal a primei carti poate fi tratat in cateva fraze.

 

Ca si concluzie, aceasta carte, asa cum este ea, este un must read pentru fanii universului Dune. Intentia ii este buna si alternativa mai buna sa ascultam povestile Jihadului Butlerian nu avem. In orice fel, este o serie mai buna decat  prima pe care a scris cuplul de autori, cea care trateaza perioada imediat dinainte de prima carte originala, cea a vietii lui Leto Atreides. Dar aceasta inbunatatire se datoreaza exclusiv tematicii alese, cea a Jihadului Butlerian, nu si a stilului celor doi de a scrie.

Reclame

Dune: Cruciada masinilor

Posted: august 17, 2011 in Bookreview
Etichete:

Oricine care a citit seria originala Dune sau macar prima carte din acesta stie ca acesta este o opera de arta in materie de SF in care nu apar roboti, computere sau orice alt fel de tehnologie inteligenta. Motivul pentru asta este o confruntare de proportii epice dintre oameni si masini cu millennii inainte de firul epic din prima carte. Cu toate ca aceasta lipsa de „tehnologie” nu se simte, sub nici o culoare, in povestea originala, totusi nu puteam sa nu tanjesc dupa o istorisire mai pe indelete a acestui conflict. Simteam un potential extraordinar in acest concept combinat cu talentul lui Frank Herbert. Din pacate, Frank a murit inainte sa-si termine seria initiala de opere, asa ca aceasta dorinta a mea nu s-a mai adeverit…in intregime. Asta fiindca, desi nu a ajuns sa scrie povestea, Frank a rumegat ceva totusi pe idee, si bazat pe notitele lui, fiul Brian cu ajutorul unui alt scriitor Kevin J Anderson a pus pe hartie aceasta poveste (si altele din universul Dune, inclusiv partea de incheiere a seriei originale). Cei drept, cartea care primeste acum recenzia este al doilea din cele 3 carti dedicate conflictului om-masina.

Din pacate, tandemul de scriitori nu sunt la nivelul lui Frank Herbert in materie de istorisire. Universul pictat de cei doi este una inconfundabil Dune, arhitectura naratiunii, stilul acestuia, intreaga reteta este cel din Dune. Si totusi, acea scanteie de geniu lipseste.

Cartea incepe, ca si fiecare alta carte de Dune dealtfel, cu punerea in context a fiecarui personaj principal sau secundar. Fiecare personaj este tratat la singular, de parca am asista la punerea pe tabla de sah a pieselor. Dupa aceasta, fix ca si intr-o partida de sah, piesele/personajele incep sa se miste pe rand, sa se pozitioneze strategic, fiecare astfel de „mutare” fiind amplu prezentat in carte, astfel incat piesele sa se poate lansa in actiune, iar introducerea sa lasa loc continutului. Daca aceasta pozitionarea strategica a pieselor a durat vreo 100 de pagini din cartile din seria originala, in cazul de fata aceasta ia aproape jumate de carte…care are aproxiamtiv 750 de pagini. Motivul este cat se poate de simplu. Sunt enorm de multe de piese/personaje de prezentat, respectiv, de pozitionat. Pe langa personajele centrale, indispensabile, apar o groaza de personaje secundare care fie vor sa elaboreze anumite motive/concepte consacrate deja in cartile originale dar care nu au fost tratati niciodata amanuntit (de ex: Tio Holtzmann, scoala de pe Ginaz), fie servesc ca si simplu mortar pentru poveste (de ex: cogitorii). Cred ca sunt macar 13 fire narative duse in paralel in aceasta carte, lucru care, desi ofera o bogatie narativa, mi se pare cel putin aglomerat. O alta problema care se ia mana in mana cu abundenta de personaje este una specifica oricarui prequel de SF. Mai precis, desi povestea actuala se desfasoara cu millennii (in cazul de fata) inaintea povestii initiale, audienta are asteptari si pretentii mai mari fata de prequel pentru simplul motiv ca apare cu decenii dupa opera originala. Si astfel ce in mod logic trebuia sa fie mai modern devine automat depasit fata de ce trebuia sa mai invechit. Inca nu am vazut prequel de SF, indiferent de mediul, care sa fi atins balansul in aceasta problema. Vestea buna e ca la un moment dat se instaleaza un ritm mai alert si actiunea incepe sa se decurga astfel incat cititorul poate sa devina mai intrigat, mai curios si mai dornic sa parcurga paginile ramase din carte, iar problemele de balans intre nou si vechi, respectiv numarul mare de linii narative sa nu mai conteze atat de mult.

Totusi, aceasta carte are particularitate cu care nu m-am mai intalnit in celalalte 10 carti citite pana acum din universul Dune. Si anume, prezenta unei Deus Ex Machina, personificata de titanul Hecate. Acest personaj are doar cateva aparitii, iar actiunile ei par a fi artificiale, nealocului in ansamblul cartii, si totusi consecintele acestora sunt mai mult decat majore. Poate cel mai elocvent exemplu ar fi terminarea simultana a 4 fire narative, inclusiv a lui Hecate, prin combinarea acestuia cu o neintelegere/lipsa de comunicare aproape tragicomica.

Per total, Dune: Cruciada masinilor isi merita timpul investit in ea, iar cele 3 carti care trateaza conflictul om-masina din universul Dune pot sa functioneze chiar si de sine statator, fara seria originala, dar niciodata nu o sa se ridice la valoarea acestuia.