Oricine care a citit seria originala Dune sau macar prima carte din acesta stie ca acesta este o opera de arta in materie de SF in care nu apar roboti, computere sau orice alt fel de tehnologie inteligenta. Motivul pentru asta este o confruntare de proportii epice dintre oameni si masini cu millennii inainte de firul epic din prima carte. Cu toate ca aceasta lipsa de „tehnologie” nu se simte, sub nici o culoare, in povestea originala, totusi nu puteam sa nu tanjesc dupa o istorisire mai pe indelete a acestui conflict. Simteam un potential extraordinar in acest concept combinat cu talentul lui Frank Herbert. Din pacate, Frank a murit inainte sa-si termine seria initiala de opere, asa ca aceasta dorinta a mea nu s-a mai adeverit…in intregime. Asta fiindca, desi nu a ajuns sa scrie povestea, Frank a rumegat ceva totusi pe idee, si bazat pe notitele lui, fiul Brian cu ajutorul unui alt scriitor Kevin J Anderson a pus pe hartie aceasta poveste (si altele din universul Dune, inclusiv partea de incheiere a seriei originale). Cei drept, cartea care primeste acum recenzia este al doilea din cele 3 carti dedicate conflictului om-masina.
Din pacate, tandemul de scriitori nu sunt la nivelul lui Frank Herbert in materie de istorisire. Universul pictat de cei doi este una inconfundabil Dune, arhitectura naratiunii, stilul acestuia, intreaga reteta este cel din Dune. Si totusi, acea scanteie de geniu lipseste.
Cartea incepe, ca si fiecare alta carte de Dune dealtfel, cu punerea in context a fiecarui personaj principal sau secundar. Fiecare personaj este tratat la singular, de parca am asista la punerea pe tabla de sah a pieselor. Dupa aceasta, fix ca si intr-o partida de sah, piesele/personajele incep sa se miste pe rand, sa se pozitioneze strategic, fiecare astfel de „mutare” fiind amplu prezentat in carte, astfel incat piesele sa se poate lansa in actiune, iar introducerea sa lasa loc continutului. Daca aceasta pozitionarea strategica a pieselor a durat vreo 100 de pagini din cartile din seria originala, in cazul de fata aceasta ia aproape jumate de carte…care are aproxiamtiv 750 de pagini. Motivul este cat se poate de simplu. Sunt enorm de multe de piese/personaje de prezentat, respectiv, de pozitionat. Pe langa personajele centrale, indispensabile, apar o groaza de personaje secundare care fie vor sa elaboreze anumite motive/concepte consacrate deja in cartile originale dar care nu au fost tratati niciodata amanuntit (de ex: Tio Holtzmann, scoala de pe Ginaz), fie servesc ca si simplu mortar pentru poveste (de ex: cogitorii). Cred ca sunt macar 13 fire narative duse in paralel in aceasta carte, lucru care, desi ofera o bogatie narativa, mi se pare cel putin aglomerat. O alta problema care se ia mana in mana cu abundenta de personaje este una specifica oricarui prequel de SF. Mai precis, desi povestea actuala se desfasoara cu millennii (in cazul de fata) inaintea povestii initiale, audienta are asteptari si pretentii mai mari fata de prequel pentru simplul motiv ca apare cu decenii dupa opera originala. Si astfel ce in mod logic trebuia sa fie mai modern devine automat depasit fata de ce trebuia sa mai invechit. Inca nu am vazut prequel de SF, indiferent de mediul, care sa fi atins balansul in aceasta problema. Vestea buna e ca la un moment dat se instaleaza un ritm mai alert si actiunea incepe sa se decurga astfel incat cititorul poate sa devina mai intrigat, mai curios si mai dornic sa parcurga paginile ramase din carte, iar problemele de balans intre nou si vechi, respectiv numarul mare de linii narative sa nu mai conteze atat de mult.
Totusi, aceasta carte are particularitate cu care nu m-am mai intalnit in celalalte 10 carti citite pana acum din universul Dune. Si anume, prezenta unei Deus Ex Machina, personificata de titanul Hecate. Acest personaj are doar cateva aparitii, iar actiunile ei par a fi artificiale, nealocului in ansamblul cartii, si totusi consecintele acestora sunt mai mult decat majore. Poate cel mai elocvent exemplu ar fi terminarea simultana a 4 fire narative, inclusiv a lui Hecate, prin combinarea acestuia cu o neintelegere/lipsa de comunicare aproape tragicomica.
Per total, Dune: Cruciada masinilor isi merita timpul investit in ea, iar cele 3 carti care trateaza conflictul om-masina din universul Dune pot sa functioneze chiar si de sine statator, fara seria originala, dar niciodata nu o sa se ridice la valoarea acestuia.
Coltu' lui Levi 